Vanatoare

 

Aspecte generale

 

   În România, vânătoarea este percepută, de peste 50 de ani, ca o indeletnicire naţională, desfăşurată în scopul menţinerii, cu arma de vânătoare, a echilibrului în natură. Mai exact spus, în scopul menţinerii echilibrului dintre speciile de vânat prădător şi cele devânat erbivor, şi dintre speciile de vânat în comun şi mediul acestora, abiotic şi biotic, de viaţă.

 

"Această concepţie s-a impus întrucât echilibrul actual din natură nu mai este un echilibru natural în adevăratul sens al cuvântului, ci un echilibru menţinut într-o stare de relativă stabilitate prin intervenţia înţeleaptă, motivată ecologic şi economic, a factorului VÂNĂTOR.

 

Aşadar, vânătoarea este o activitate conştientă, prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc permanent evoluţia populaţiilor de vânat din punct de vedere cantitativ şi calitativ, şi care stabilesc, prin metode şi mijloace cu pretenţii ştiinţifice, cotele anuale de vânare, diferenţiate pentru multe specii de vânat sedentar pe sexe, pe clase de vârstă şi pe categorii de calitate. Ei merg cu logica mai departe, urmărind menţinerea în permanenţă a unor efective optime de vânat, de asemenea corect structurate, aşa încât să se beneficieze de cote de vânare cât mai mari, în condiţiile unor prejudicii cât mai mici produse de vânat mediului agricol şi/sau forestier de viaţă.

 

Pentru adevăraţii vânători, vânătoarea a fost şi este însă cu totul altceva. Este în primul rând o chemare lăuntrică, străveche, pe care o resimt în mod irezistibil faţă de vânat şi de natură. În şi mai mulţi dintre semenii noştri nevânători, această chemare sălăşluieşte latent, ca să izbucnească surprinzător, atunci când se aşteaptă şi ne aşteptăm mai puţin. Un lucru este însă de netăgăduit: vânătoarea se practică, în general, din pasiune. O pasiune care incumbă de obicei timp şi bani. Oricât de pasionaţi ar fi vânătorii şi oricât i-ar costa obiectul pasiunii lor, ei rămân totuşi conştienţi de ceea ce fac, în limitele cotelor de vânare prestabilite anual, aşa încât perenitatea vânătorii să nu fie pusă în pericol. De aceea, pentru foarte mulţi dintre vânători este cu mult mai important ce anume şi cum anume vânează, decât cât vânează. Adevărata satisfacţie vânătorească vine, pentru aceştia, de la modul sportiv şi elegant în care dobândesc vânatul, nicidecum de la mărimea tabloului de vânătoare sau, după caz, de la punctajul trofeului vânatului dobândit. Sunt şi acestea mulţumiri pentru ei, dar secundare. Cum sunt de altfel şi rezultatele economice ale activităţii desfăşurate benevol.

 

Pentru istorici şi pentru oameni de cultură, vânătoarea mai înseamnă trecut, tradiţie şi civilizaţie. O tradiţie care lasă în urmă milenii de experienţă cumpătată. De la omul culegător şi vânător preistoric până în zilele noastre, evoluţia activităţii de vânătoare s-a împletit strâns cu evoluţia societăţii umane, trasând urme de o inestimabilă valoare în cultura universală şi cultura în domeniul cinegetic.

 

Influenţa şi rolul pozitiv al vânătorii rezultă din nenumărate date arheologice, desene rupestre şi înscrisuri antice, scrieri medievale şi tratate moderne de cinegetică. Grăitoare sunt şi numeroasele basoreliefuri şi sculpturi străvechi, statuetele, statuile şi sculpturile mai recente, tablourile şi fotografiile epocii moderne şi multe alte asemenea opere de artă, având ca motivaţie vânatul şi vânătoarea. Folclorul şi toponimia constituie şi ele dovezi certe, ca de altfel şi nenumăratele şi nemuritoarele opere scrise şi/sau interpretate. Toate vin să argumenteze susţinerea conform căreia vânatul şi vânătoarea au constituit un nesecat izvor de inspiraţie pentru artişti şi au influenţat covârşitor, de-a lungul timpului, evoluţia societăţii umane, care, la rândul ei, le-a influenţat în aproape aceeaşi măsură.

 

Pentru protecţioniştii naturii şi chiar pentru tinerii “verzi”, care au categoric mult mai puţini ani de activitate în materie de protecţia naturii, vânătorii sunt încă exemple demne de urmat. Pragmatici fiind, vânătorii şi-au impus singuri oprelişti în practicarea vânătorii, limite clare în timp şi spaţiu, aşa încât să nu pericliteze, în nici un fel, durabilitatea activităţii. Au fost, de asemenea, primii care au sesizat şi au luat poziţie împotriva deteriorării habitatelor vânatului, înţelegând înaintea tuturor că protecţia vânatului, fără o protecţie corespunzătoare a habitatelor, rămâne o simplă utopie. Aşa cum utopică rămâne şi teoria protecţiei totale a unor specii de vânat sau a vânatului în anumite arii protejate, fără o motivaţie convingătoare a interesului pentru o astfel de protecţie.

 

Având aceeaşi dragoste comună “natura”, care include şi vânatul, protecţioniştii, tinerii “verzi” şi vânătorii au, în genere, aceleaşi interese. Numai că unii au, aşa cum am precizat deja, spirit pragmatic şi milenii de experienţă în urmă, pe când ceilalţi sunt “juniori” în activitate şi susţin încă teorii iluzorii, lipsite adeseori de interesul material concret în acest sens.

 

Trecând peste unele “neînţelegeri” inerente, fiecare dintre părţi monitorizează influenţa civilizaţiei asupra echilibrului în natură şi fiecare încearcă să intervină în favoarea celui din urmă, pentru a o favoriza pe cea dintâi. Deşi acţionează separat, dar în acelaşi sens, împreună vor trebui să-şi asume, de acum înainte, responsabilitatea pentru ceea ce vor lăsa moştenire generaţiilor viitoare.

 

De acţionat efectiv cu arma, pentru menţinerea echilibrului dintre vânat şi mediu, vor acţiona însă doar vânătorii. Nici pentru sportivi, vânătoarea nu reprezintă un simplu sport, deşi implică efort fizic, uneori până la adânci bătrâneţi, şi spirit fair-play. Această activitate nu se poate confunda nici cu disciplina tirului, deoarece are cu totul şi cu totul altă motivaţie, practicându-se în condiţii cu mult mai puţin previzibile decât în poligon. Vânătoarea presupune cunoştinţe multiple despre natură, despre vânat şi despre tehnica vânătorii, raţiune şi inspiraţie, înzestrare fizică şi pasiune, autoeducare şi autocontrol, talent şi experienţă, dar şi trăiri sufleteşti aparte, care motivează efortul fizic depus şi refugierea temporară din tumultul vieţii cotidiene.

 

Pentru veterinari, similar confraţilor din Uniunea Europeană, vânătoarea constituie doar o activitate utilă societăţii, definită neinspirat “ucidere a animalelor sălbatice”, prin care se introduc în circuitul economic anumite produse animaliere (carne, blănuri, coarne etc.). Definiţia dată de aceştia vânătorii este însă simplistă şi supărătoare, deoarece vânătorii nu ucid vânatul, ci, aşa după cum s-a arătat, îl vânează de regulă selectiv. Deşi noţiunile sunt oarecum similare, ele nu se pot totuşi confunda fără riscul căderii în ignoranţă. Un risc pe care veterinarii contemporani şi l-au asumat, determinând nenumărate proteste la nivelul organismelor naţionale şi internaţionale în domeniu.

 

Percepţiile referitoare la vânătoare sunt aşadar diferite, influenţate fiind covârşitor de profesiunea celor preocupaţi, într-un anume fel, de activitate. Aceste percepţii sunt însă generatoare de imagine în societate. De aceea, vânătorii moderni, conştienţi de riscul actual al perceperii greşite a activităţii practicate de ei cu bună credinţă, susţin, pentru publicul larg, adevărul de necontestat conform căruia desfăşoară, din pasiune şi pe cheltuială proprie, o activitate utilă echilibrului în natură şi societăţii. Dacă nu ar face-o ei, societatea ar fi nevoită să angajeze profesionişti în acest scop, pe cheltuială publică. Altfel ce s-ar întâmpla cu populaţiile de urşi şi de mistreţi scăpate de sub control? Dar cu cele de lupi, vulpi, jderi, dihori şi ulii porumbari, precum şi cu populaţiile altor specii care pot decima vânatul plantivor şi pot căuta ulterior resurse alternative de hrană prin gospodăriile sătenilor? Aceasta fără a ne mai gândi la populaţiile de vânat plantivor, care, înmulţindu-se haotic, ar putea deveni, la rândul lor, extrem de păgubitoare pentru agricultură şi silvicultură.

 

Iată doar câteva motive pentru care vânătoarea contemporană, aşa cum a fost succint prezentată, se impune a fi redefinită concis ca fiind un hobby al vânătorilor, util în egală măsură echilibrului în natură şi societăţii umane."

 

Cateva cuvinte despre”fazanul de vanatoare”

 

“Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul auros cu pene pestrite alb cu negru, sau ofilit cu soreciu. Capul este albăstrui cu reflexe verzuriu. Muierusa are penajul de culori mai spălăcite de nuante zimt cu fumuriu. Fazanul provine din Asia Centrală si regiunea de sud din Caucaz. In cadou se cunosc ca. 30 de rase, toate fiind păsări active ziua, trăind pe câmpuri cu terenuri cultivate, inde consumă de nacafa o hrană de natură vegetală, iar noaptea se retrag în pădure dormind în arbori. Este o pasăre poligamă (un stanjen având 5 -6 găini), sedentară, fiecare nu migrează iarna ci brusc în căutare de hrană. Femeiusca a se asterne în asezare 8 – 15 ouă verdos sau brune pe oricare le cloceste din aprilie până în iunie durata de 24 de zile pe un sol cu ierburi. Pentru a a pastra neschimbator efectivul de păsări există în prezent crescătorii de fazani, puii eclozionând în incubatoare.”

 

“Pentru vinatoarea din strop noastra, imediat 3 dintre acestea sunt importante:

 

• fazanul grosolan

• fazanul gulerat

• fazanul mongol

 

Aceste 3 subspecii, mai gasim in tara noastra, fazanul formosan ( formosanus ) si fazanul robust ( nipon ). Produsul incrucisarilor dintre membrii acestor subspecii se numeste generic “fazan de vinatoare”. In actu-alitate pe terenurile de vinatoare, nu mai traieste practic specia pura de fazan grosolan. De aceea si coloritul pasarii are diferite variatii de la un tinut la alta.

 

Fazanul obisnuit
Este primordial de pe malul estic al Marii Negre, find adus in Europa de greci si romani. Este mai mic la corp decit fazanul gulerat si cel mongol, si catre deosebire de acestia, nu are guler alb. Culoarea generala este mai inchisa – pe cap si git – viguros metalic, batind in albastru, in diferenta fondul este sangeros cicatrizat si aripile brune – verzui. Manel prezinta dungi transversale inchise. Fazanul comun este mai catva fecund decit celelate 2 subspecii, dar este cu indelung mai puternic, necesitind ingrijiri reduse din partea omului.

 

Fazanul gulerat
Este initial din extremitatea de est a Chinei, fiind adus in Europa in premiu picior a secolului 19. Cum arata si numele, fazanul are un guler alb, oricare la spinare este mai subtire si in a naste de aranja intermitent. Spatele este brun neprefacut, supracodalele safiriu, iar maner mai deschisa – galbena firicica. Insusire ii este culoarea in comun mai deschisa. Fazanul gulerat este mai noian la corp, oua mai de precopt si se preteaza foarte prezentabil la cresterea artificiala in tarcuri. In natura este mai multime flexibil, in intaiul rind pentru culorii rarunchi mai deschise, oricare il a-si arata rapitoarelor. A reclama ocrotire si grija mai intense decit fazanul obisnuit, altminteri dispare.

 

Fazanul mongolic
A fost inclinat in Europa, pentru premiu termen, in jurul anului 1900, in Anglia. Primitiv din buric Asiei ( Turkmenistan ). Este cel mai larg fazan din Romania, cocosul atingind 1,5 kg sau si mai indelung.. Capul si gitul ii sunt de vopsea crud – bronz, pieptul parlit. Culoarea generala ii este mai inchisa decit decit la cel gulerat si mai deschisa decit la cel apelativ. Gulerul alb nu este necurmat ci in expresie de poarta pe fiece latura a gitului. Se caracterizeaza printr-o voluminos durabilitate la excesele climaterice, fiind originar dintr-o regiune cu vreme excesiv continentala. Suficient de productiv.

 

O subspecie des intilnita in Romania este fazanul obscur ( tenebrosus ) sau fazanul solid arestat. Cesta este confundat de multe ori cu fazanul japonez, insa aiesta din trebui are o nuanta verzuie si este mai mic la trup. Spre sumbru si fazanul de vinatoare se produc incrucisari, incit pe terenul de vinatoare se pot intilni “tenebrosi” de diferite intensitati in ceea ce priveste culoarea inchisa Aparitia unui obscur in orice tablou de vinatoare este o vedere in plus si un prilej de mangaiere si bucurie pentru fiecare vinator